Am urcat prima dată în Muntele Siriu abia în luna mai a anului 2013, împreună cu un grup pestriț de oameni, dintre care doar cîțiva nu erau străini de drumeție. La capătul unui drum care a durat mai mult decît ar fi trebuit, am ajuns în cele din urmă la faimosul lac cu multe nume, dintre care eu am rămas la cel de Fețele (despre el, poate cu altă ocazie). Printre ceilalți vizitatori care se odihneau la marginea oglinzii apei se aflau un băiețel cu tatăl său; amîndoi erau absorbiți de cercetarea unei hărți. M-am apropiat cu sfială, însă verzuliul pe care l-am văzut mai de departe mi-a confirmat că cei doi aveau în mînă bătrîna hartă din broșura Munții Noștri numărul 13. Am schimbat cîteva replici cu tatăl în legătură cu traseul pe care el îl alesese pentru coborîre, însă m-am întors repede la tovarășii mei de drum care mîncau cu nesaț, după un drum istovitor. Am gustat și eu puțin din propriile merinde, iar apoi am stat preț de cîteva clipe întins pe malul lacului, gîndindu-mă la cît de rușinoasă e situația de a nu avea o alternativă de actualitate la vechea hartă a Munților Buzăului din 1977. Și pentru că și eu o aveam la mine, am scos-o aproape involuntar din rucsac, parcă numai în semn de resemnare. Și totuși, vrăjit de ea, am ieșit imediat din visare și am început să urmăresc mai atent toponimele de pe cuprinsul Munților Siriu. Mi-a atras atenția un areal prin care trecusem la urcare și unde văzusem și o stînă. Pe hartă, acesta era denumit Dosu Muntelui.
Revenit acasă, cu acces deplin la colecția mea de cărți și hărți, m-am decis la un moment dat să caut cîte ceva despre locurile vizitate. Nici pomeneală de Dosu Muntelui. În schimb, se vorbește despre culmea ce se desprinde către confluența Crasnei cu Buzăul, către nord-est, numită Curu Muntelui. Conform lui Iorgulescu, aceasta avea la sfîrșitul secolului al XIX-lea:
iar
Toponimul este confirmat de toate materialele cartografice mai vechi.
Pe a doua ediție a hărții topografice (scara 1:25.000) el este înlocuit cu Gura Muntelui. De aici, a fost preluat ca atare și în Geoportalul A.N.C.P.I.
Pe hărțile turistice, el a devenit, după cum am văzut, Dosu Muntelui, unde cu timpul a intrat în vocabularul toponimic al drumeților din Siriu. În numărul 69 din 2006 al revistei Invitație în Carpați, Iulian Avrămescu semnează un amplu material scris despre Muntele Siriu, sub forma unui jurnal de călătorie. Printre altele, menționează și activitatea pastorală de la Dosu Muntelui, despre care scrie între paranteze că se mai numește:
fiindcă aceștia sunt cei care încă mai cunosc toponimul original. Întrebarea firească de încheiere este aceea legată de momentul ajustării toponimice. Pentru că Decretul 599 din 1964 s-a ocupat doar de numele așezărilor, bănuim că schimbarea a avut loc exclusiv pe cale cartografică. Același Iulian Avrămescu scrie că prin 1972–3, un grup de studenți geografi de la București, coordonați de Mihai Ielenicz, au muncit la refacerea unor marcaje turistice, printre care și banda roșie care trece pe la Curu Muntelui. Nu e nicio coincidență că volumul dedicat Munților Buzăului (inclusiv harta) a fost realizat de același Mihai Ielenicz, împreună cu Grigore Posea, cei doi mari cunoscători ai regiunii montane buzoiene. Prin urmare, cea mai verosimilă ipoteză este că lucrarea acestora a jucat un rol major, dacă nu chiar decisiv, în schimbarea toponimului nostru. Pot oare astfel de lucrări de popularizare, alături de activități turistice, să modifice toponimia montană? Bineînțeles.
Cîndva în viitorul apropiat intenționez să revin în Muntele Siriu. Voi urca pe același traseu marcat cu bandă roșie pe Valea Neagră, pentru că vreau neapărat să ajung din nou și la Curu Muntelui.